sâmbătă, 21 februarie 2009

Cobori din scrânciob şi pǎmântul frâneazǎ brusc ca un obraz rotunjit în jurul palmei tale fierbinţi. Eşti împǎcat cu tot şi cu toate. Viaţa nu mai e decât un muzeu de artǎ iar tu un vizitator pǎtimaş. Te plimbi cu mâinile la spate printre exponate, le contempli, le absorbi, le dizolvi în sânge ca un împǎtimit al culorii şi formei. Îţi opreşti paşii în dreptul unuia, ridici cu douǎ degete rama subţire a ochelarilor pentru a desluşi titlul şi autorul. Apoi îi aşezi înapoi pe vârful nasului şi-i împingi uşor cu degetul arǎtǎtor la locul lor. Zâmbeşti mulţumit, le ştiai desigur. Faci trei paşi înapoi şi priveşti totul de la distanţǎ. Imaginea de ansamblu este mult mai convingǎtoare. Cu dreapta îţi cuprinzi bǎrbia în podul palmei, în timp ce cotul este sprijinit de stânga într-un gest oarecum teatral. Şi rǎmâi uitat acolo, nici nu mai ştii câte ceasuri. Niciodatǎ n-ai ştiu cât e ceasul de când pǎmântul se învârte atât de încet, de-ai putea coborî din mers. Nici c-ar mai avea vreo importanţǎ. Apoi te apleci uşor de spate, într-un gest instinctiv, un fel de plecǎciune uşoarǎ de la sine înţeleasǎ, te rǎsuceşti pe cǎlcâie şi pǎşeşti încet spre urmǎtorul. Nu orişicare. Ai criterii clare, o scarǎ a valorilor bine definitǎ. Din marmura albǎ, ca adonisul de care-ţi fereşti privirile nu pentru cǎ ai fi pudic ci pentru cǎ el are ceea ce tu nu vei mai avea niciodatǎ.
Culoarul e lung şi uşor întunecat, doar exponatele rǎmân inundate într-o luminǎ pǎstoasǎ, ce pare a ieşi chiar dintr-ânsele, cǎci nu se vede nicio sursǎ de luminǎ niciunde. Doi Cezanne, un Gauguin, câţiva flamanzi. Te axezi pe clasici, contemporanii te obosesc. Oameni sunt din ce în ce mai puţini. Ai şede dar ştii cǎ nu mai e mult şi trebuie sǎ închidǎ. Definitiv.
Te ridici şi pleci…

2 comentarii:

  1. De cate ori cetesc titlul intregii povesti, imi rasuna in minte Andries
    "Si lumea, iesind din sala, spunind
    In sfirsit,
    Uite-un om fericit, cu-adevarat !
    Un om fericit, cu-adevarat,
    Un om fericit, cu-adevarat,
    Un om fericit, cu-adevarat !
    ...
    Sint tot mai departe de Madagascar, tot mai departe de Polul Sud
    ..."

    Ce este acela un scrânciob? E leagan? Sau roata rotitoare?
    Iar de Adonis, zau, niciodata n-am inteles de ce il iubeau zeitele acelea. Numai asa, ca era frumos? Hm...
    Dar deditzeii sunt frumosi. Si aia vernalis si aia pulsatilla montana...

    RăspundețiȘtergere
  2. ascultat un om fericit; placut
    scranciobul e balansoarul acela care se lasa de-o parte si alta a unui punct de echilibru
    iar pe adonis poate il iubeau nu numai pentru ca era frumos ci si pentru ceea ce putea sa faca; hmmm.....

    RăspundețiȘtergere