joi, 12 martie 2009

Un singur lucru trebuie sǎ mai lǎmuresc înainte de a-mi face fişa de lichidare şi decontul. O chestiune foarte importantǎ cǎreia nu i-am acordat niciodatǎ atenţie deşi m-am lovit de ea toatǎ viaţa. Relaţia mea cu El.
Bunicii au pierit amândoi în rǎzboi, bunicile au trǎit aproape o sutǎ de ani. Amândouǎ au avut relaţii aparte cu El. Prima, care era cucernicǎ, l-a iubit şi l-a cinstit în interiorul sufletului ei firav şi curat şi nu în construcţii impunǎtoare de piatrǎ. A respectat cu sfinţenie cele zece porunci şi încǎ multe altele. Nu a intrat des în bisericǎ, dar l-a slujit cu cea mai mare credinţǎ. Apoi, dintr-o datǎ, a decis sǎ nu-l mai priveascǎ prin turle semeţe în care sfinţi ruginii strecurau lumina prin ferestrele înguste şi înalte ci prin ochiurile de geam pǎtrate ale unei modeste case de rugǎciuni penticostale. Sfinţii erau mai puţini şi mai mici, ascunşi cu toţii îndǎrǎtul unei mese simple de lemn, acoperitǎ cu o faţǎ de masǎ albǎ, pe care stǎteau întotdeauna o cruce sculptatǎ în lemn şi un bucheţel proaspǎt de flori. Era mai multǎ linişte şi mai puţinǎ nimicnicie. A doua a intrat mai des în bisericǎ sǎ se întâlneascǎ cu El. O fǎcea în fiecare duminicǎ cu cǎmǎşi primenite mirosind a busuioc dar cu acelaşi suflet pustiit, trǎgându-l dupǎ dânsa pe soţul de-al doilea şofer şi beutor, iubitor de ţǎrânǎ ci nu de stele. Ne amintea de El cu fiece ocazie şi-i cerea ajutorul de fiecare datǎ când cerul se-ncovoia spre apus. Nu cred cǎ s-au privit vreodatǎ în ochi. Nici nu apuca bine sǎ închidǎ fereastra spre cer cǎ începea s-o bârfeascǎ pe coana Marioara de una, pe coana Leonora de alta. Şi suduia, suduia de mama focului de fiecare datǎ când cineva se aburca în cârca pǎrerilor dumisale, de multe ori fixe şi le apleca spre pǎmânt ca pe o creangǎ de alun. Iar Lui sunt convins cǎ nu-i plǎcea asta, cǎci îşi punea de fiecare datǎ palmele la ochi, fǎcea o grimasǎ urâtǎ ca atunci când îi întinzi cuiva o farfurie plinǎ şi acela o trânteşte pe podeaua tare transformând-o cu zgomot strident într-o mie de cioburi şi îşi întorcea faţa spre vecina Mariţa de peste drum.
Cu pǎrinţii a fost mult mai simplu. Ei nu au avut timp sǎ stea de vorba cu El, ei au muncit. Sǎ construiascǎ comunismul. Întâi pe cel revoluţionar, apoi pe cel multilateral dezvoltat şi în cele din urmǎ pe cel de mucava. Pânǎ într-o zi, când s-au dus la servici şi li s-a spus cǎ s-a isprǎvit şi mucavaua. Se isprǎvise totul. Treaba a rǎmas neterminatǎ şi pǎrinţii descumpǎniţi. În tot acest timp Dumnezeu a stat cuminte într-o candelǎ micǎ şi roşie agǎţatǎ deasupra uşii de la intrare, chiar lângǎ sonerie. Nu ştiu cine a pus-o acolo. Mama nu. Iar tata nici atât. Cred cǎ a rǎmas de la moartea bunicului de-al doilea, o lǎsase bunica de-i miroseau cǎmǎşile a busuioc. Nu ştiu nici mǎcar cum de-a ars atâta, cǎci nimeni n-a pus vreodatǎ ulei în ea şi arde şi-acum.

4 comentarii:

  1. Foarte frumoasa descriere, realitate, fictiune, ce mai conteaza...Povestea trebuie sa mearga mai departe.

    RăspundețiȘtergere
  2. :))
    multumesc francesca
    probabil ca povestea o sa mearga mai departe caci asa cum spuneam exista o serie de fire intinse pe gherghef...
    trebuie doar tesut printre ele...
    dar.... pentru asta iti trebuie si papuci de tesator...

    RăspundețiȘtergere
  3. Minunat ! Mi-am "delectat" sufletul citidu-te. Multam fain !:)

    RăspundețiȘtergere
  4. Ma bucur tare mult ca ti-a placut povestea mea Blacky! Eu multumesc pentru trecere si semn!

    RăspundețiȘtergere