vineri, 3 aprilie 2009

Cred cǎ relaţia mea cu Cel-de-Sus s-a învârtit tot timpul în interiorul ţarcului format de patru versuri subţiri pe care le-am meşterit pe când eram puşti şi încercam sǎ înjgheb o ramǎ din şindrili uşoare în care sǎ aşez chipul lui: “mǎ-ntrebi de cred în Dumnezeu / da, cred în Dumnezeul meu / jumate zeu, jumate Eu / jumate-un soi de derbedeu”. Ele reflectǎ o oarecare naivitate adolescentina dar niciodatǎ nu am putut strânge mai mult cercurile în jurul inefabilului pentru a reliefa mai bine aceastǎ relaţie.
Dumnezeu nu este unic, Dumnezeu se naşte, trǎieşte şi poate ceea ce este cel mai important, moare împreunǎ cu noi. El nu poate fi nici inventat, nici plǎmǎdit, nici extras dintre stele. El existǎ înlǎuntrul fiecǎruia. Depinde de noi dacǎ vrem sǎ-l vedem, sǎ-l dezvelim, sǎ-l scoatem la luminǎ. Exact ca lalelele din grǎdina mamei. Eram copil şi curtea era plinǎ de lalele. Apoi, din an în an, au apǎrut din ce în ce mai puţine, pânǎ când, într-o primǎvarǎ, nu mai rǎsǎriserǎ decât câteva fire şi acelea firave şi aproape transparente. Atunci m-am plâns mamei: “mamǎ, în grǎdina noastrǎ au murit toate lalelele; cred cǎ s-au sinucis”. Mama a zâmbit, m-a luat de mânǎ, m-a dus în grǎdinǎ şi mi-a arǎtat locul în care cu caţiva ani în urmǎ era o vâlvǎtaie de culori. “Lalelele sunt aici, depinde de noi dacǎ vrem sǎ le scoatem la luminǎ sau nu”. Apoi mi-a explicat pe îndelete cum vine treaba, cum bulbii de lalea alunecǎ în pǎmânt încet încet, din an în an mai adânc, pânǎ când planta nu mai este în stare sǎ mai iasǎ singurǎ la luminǎ. Dar bulbii sunt acolo şi în fiecare primǎvarǎ un mugur crud încearcǎ sǎ-şi facǎ loc prin pǎmântul bolovǎnos spre soare. Apoi mi-a pus în mânǎ un cuţit, a luat şi ea altul şi am început sǎ sǎpǎm. Am gǎsit bulbii la douǎzeci de centrimetri sub pǎmânt, i-am scos, i-am replantat sub douǎ degete de ţǎrânǎ şi în primǎvara urmǎtoare toatǎ grǎdina era plinǎ de flori…
Într-o lume fragilǎ în care toatǎ strǎlucirea nu este decât pojghiţǎ subţire de aur întinsǎ cu unghia peste cartonul presat avem nevoie de zei. E nevoie de cineva cu braţe puternice care sǎ sprijine cerul, atunci când vântul se-nteţeşte a furtunǎ. Cǎci coloanele ridicate de oameni sunt atât de subţiri încât s-ar fǎrâma şi de-un oftat. Paler spunea undeva cǎ nu-l iubeşti pe Dumnezeu dacǎ nu te îndoieşti din când în când de el. Şi mai spunea cǎ acei ce-l invocǎ din purǎ obişnuinţǎ, mecanic, nu fac decât sǎ-l ucidǎ puţin câte puţin. Înseamnǎ cǎ eu, care mǎ îndoiesc des, îl iubesc mult?! Aş spune cǎ da…
Avem nevoie de Dumnezeu aşa cum avem nevoie de noi însine. Şi de minuni.Şi de speranţa cǎ minunile pot fi împlinite, nu doar citite în cǎrţi. Avem nevoie de asta cu atât mai mult cu cât oamenii sunt pe cale sǎ îngroape cel mai de preţ dar cu care s-au pricopsit, sufletul.
Şi totuşi dupǎ toate astea, dupǎ ce am gǎsit locul lui între rǎsadurile de flori din grǎdina pǎrinteascǎ, dilema mea rǎmâne încǎ fǎrǎ rǎspuns. Dacǎ Dumnezeu va muri odatǎ cu mine, ceea ce este neîndoielnic, eu am sǎ mor creştin sau fǎrǎ de Dumnezeu?!

4 comentarii:

  1. Grea intrebarea din final...

    Mi-a placut foarte mult povestea lalelelor. Ma fascineaza descrierea casei, a gradinii. Acestea au o personalitate aparte fata de o banala locuinta la bloc :)

    RăspundețiȘtergere
  2. mmm... grea n-ar fi intrebarea si poate nici raspunsul; greu e drumul pana acolo, impacarea cu sine, coabitarea....

    RăspundețiȘtergere
  3. :) cat am intors propozitia asta pe toate fetele; inital am inteles din ea ca <> dar mi-am zis ca nu poate sa fie asa; abia acum mi-am dat seama ca ai vrut sa spui <> adica ceea ce esti si nimic altceva;
    :) asa-i!

    RăspundețiȘtergere