luni, 4 iunie 2012

Nu mai visez şi nu mai am vise. Vine o vreme când pleoapele capătă o anume rigiditate şi uită să se alinte peste ochii crăpânzi, ridicând brusc de pe ţinuturile lui Morfeu vălul încremenirii ca un cearcaf smuls de pe trupul chircit. Vine un timp, oricare ar fi acesta, în care între înfiriparea unei dorinţi şi rotunjirea seminţei nu mai e vreme de aşteptare şi atunci visele sunt trase îndărăt dintr-o sălbatecă nevoie de împlinire, cu o jumătate de viaţă, cu zece ani, cu unul, o lună, o săptămână, o zi, până când ni se lipesc de trup ca o cămaşă udată de ploaie şi devin una cu ziua de azi, devin prezent, devin nevis. Între lipsa viselor nocturne şi a celor diurne trebuie să fie desigur o neînţeleasă legătură, deşi aparent ele se rostoglesc în două lumi diferite. Pentru o vreme gândurile nu se mai aşează ca păsările pe firul de telegraf ci se rostogolesc continuu într-o mişcare neuniformă ca-ntr-o aşteptare înfiorată a furtunii, fără să pară evident c-ar căuta ceva, fără ca zborul lor să capete contur, deşi în spate rămâne mereu aceeaşi dorinţă primară nerostită, cerul albastru. Iar visele, visele nu mai au timp să-ncolţească ci sunt dezghiocate acolo, la nivel răsăritului, ca un banc de peşti făcut conserve pe pescador în mijlocul oceanului şi sunt desfăcute fărâme pentru a ne pava cu ele dejurîmprejurul.
Vine un timp, oricare ar fi acela, în care trebuie să ne întrupăm dorintele mai repede, mult mai repede decât ne-am fi aşteptat, căci nimeni nu mai are răbdare…

3 comentarii:

  1. Vine o vreme cand nerabdarea visului devine rabdare... Rabdare a mintii obosite sa ii zambeasca visului, abia stins intre pleoapele ce se chinuie sa sugrume lacrima plansa ieri.
    Vine o vreme cand trupul cauta camasa uda de ploile curate de altadata, sau de aiurea, doar ploi curate sa fie.
    Vine o vreme cand asupra visului pogoara o inteleptire tarzie ce schimba zambetul in suras maturizat la umbra gandului ca dorinta nu trebuie sa moara, fie ce o fi.
    Vine o vreme cand trebuie sa ne asezam langa noi, ca sa nu riscam sa ne devenim mai straini decat deja suntem pentru ceilalti.
    Ma asez la linia orizontului ca sa nu imi pierd sansa unui nou rasarit, fara vise...
    Irina

    RăspundețiȘtergere
  2. heeeiiiii... cuvintele tale sunt mult mai frumoase decat textul initial; si atat de potrivit continuate intelesului dintai, desi privit din alt colt al rasturnarii sufletului peste lume... :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Salut!

    Ai un blog interesant. Te astept pe la mine http://filmandotherstories.blogspot.se/.

    :) Numai bine!

    RăspundețiȘtergere